Iubirea de sine sau bunătatea orientată către sine (eng. self-kindness) reprezintă o componentă a autocompasiunii rezultată în urma operaționalizării acestui concept (Neff, 2003). Autocompasiunea a fost descrisă ca disponibilitatea de a fi receptiv la suferința proprie, asociată cu bunătatea față de sine, cu atitudinea necritică față de sine și acceptarea greșelilor proprii ca parte inerentă a naturii umane (Neff, 2003). Ea reprezintă orientarea către propria persoană a aceluiași tip de grijă/bunătate pe care o direcționăm și înspre cei care ne sunt apropiați. Autocompasiunea presupune a fi deschis și afectat de propria suferință, trăind emoții de grijă și bunătate orientate spre sine (Neff, 2003).
Componentele autocompasiunii sunt:
(1) bunătatea față de sine (self –kindness) – felul în care gândim despre noi în momente dificile. Persoanele cu nivel crescut de autocompasiune, atunci când greșesc, se privesc cu mai multă bunătate și mai puțin critic, având grijă de propria persoană în momente de suferință (Allen&Leasry, 2010, cit. în Szentagotai-Tătar, A., David, D., 2017);
(2) umanitatea comună (common humanity) – adică recunoașterea faptului că experiențele unei persoane, indiferent cât sunt de dureroase, sunt parte a experienței umane comune. Când suferim avem tendința să credem că nimeni nu mai trece prin așa ceva. De fapt, toată lumea trece la un moment dat prin probleme și suferințe (Allen&Leasry, 2010, cit. în Szentagotai-Tătar, A., David, D., 2017) și
(3) mindfulness – capacitatea de a te distanța de situația trăită pentru a privi lucrurile dintr-o perspectivă mai neutră.
Numeroase studii au investigat corelatele autocompasiunii, astfel există o corelație pozitivă între autocompasiune, afectivitatea pozitivă și starea de bine (Neely, Schallert, Mohammed, Roberts & Chen, 2009, cit. în Szentagotai-Tătar, A., David, D., 2017), respectiv o corelație negativă cu distresul. Autocompasiunea este relaționată invers cu psihopatologia, precum anxietatea și depresia (Neff, 2003, Neff, Hseih & Dejitthirat, 2005, Ying, 2009, Raes, 2010, cit. în Szentagotai-Tătar, A., David, D., 2017). Astfel, autocompasiunea este văzută ca un factor de protecție împotriva psihopatologiei, acesta fiind și motivul pentru care autocompasiunea a devenit cea mai studiată componentă a compasiunii (Szentagotai-Tătar, A., David, D., 2017).
Autocompasiunea și starea de bine. Studiul lui Neff & Dahm (2010) arată că a trata pe cineva cu grijă și compasiune este un mod puternic de a crește starea de bine intrapersonală și interpersonală. Când suntem conștienți de suferința noastră și răspundem cu blândețe, amintindu-ne că suferința este o parte a condiției umane, suntem capabili să facem față încercărilor vieții cu mai mare ușurință. Creăm o stare mentală și emoțională iubitoare, conectate și echilibrate care ne ajută să reducem psihopatologia (anxietatea și depresia) în timp ce, simultan, creștem bucuria și sensul în viață. Autocompasiunea reprezintă o sursă a prieteniei și suport care este disponibilă atunci când avem mai multă nevoie – eșuăm, greșim sau ne luptăm cu viața. Și prin combinarea unei acceptări conștiente a experienței momentului prezent cu dorința plină de compasiune de a fi fericiți și liberi de suferință, noi maximizăm capacitatea noastră de a ne vindeca și de a ne atinge potențialul maxim. Din fericire aptitudinile de autocompasiune pot fi învățate și menținute de-a lungul timpului.
Toate acestea sugerează că intervențiile psihologice care au ca scop creșterea stării de bine ar putea include acordarea unei atenții deosebite dezvoltării stării de autocompasiune. Studii viitoare ar trebui să exploreze modul cel mai potrivit de a atinge acest scop într-un mod care să satisfacă o varietate de nevoi individuale.
Autocompasiunea și sănătatea. Autocompasiunea conduce la creșterea sănătății fizice, în special cea legată de răspunsul la stres. Studiile arată că persoanele cu un nivel ridicat de autocompasiune dau dovadă de o mai bună imunitate și au răspunsuri mai bune ale sistemului nervos simpatic și parasimpatic atunci când sunt expuși la factori sociali de stres. Autocompasiunea îmbunătățește starea de bine mentală, dar și pe cea fizică (Neff, K.D., Knox, M.C., 2017).
Autocompasiunea și imaginea corporală. Literatura empirică sugerează că autocompasiunea este legată de atitudini și comportamente mai sănătoase referitor la corpul unei persoane. Rezultatul unui review a 28 studii (Braun et al. 2016, cit. în Neff, K.D., Knox, M.C., 2017) sugerează că autocompasiunea reprezintă un factor protectiv împotriva unei alimentări patologice și a unei imagini corporale negative atât pentru populația clinică, cât și pentru cea non-clinică a femeilor cu probleme de imagine corporală. De exemplu, femeile cu un nivel ridicat de autocompasiune experimentează mai puțină insatisfacție corporală, rușine și preocupare privind propriul corp, având mai puține griji referitoare la greutatea corporală. Autocompasiunea scade comportamentele dezordonate de alimentare și promovează mâncatul intuitiv, care este o alternativă mai sănătoasă la dietele restrictive asociate cu distres fizic și psihologic. (Neff, K.D., Knox, M.C., 2017).
Autocompasiunea în contextul clinic. Autocompasiunea pare a fi un mecanism important de acțiune în forme variate de terapie și poate avea implicații importante pentru înțelegerea procesului terapeutic în general. Paul Gilbert a creat o abordare terapeutică bazată pe psihologia evolutivă numită Terapia Focusată pe Compasiune (Gilbert, 2010, cit. în Neff, K.D., Knox, M.C., 2017).) care ajută clienții să-și dezvolte aptitudini și atribute ale minții autocompasive, în special când relația lor sine – sine presupune rușine și autoagresiune. Această formă de terapie, arată un review recent (Leaviss și Uttley, 2015, cit. în Neff, K.D., Knox, M.C., 2017), este benefică în mod particular pentru cei care au un nivel înalt de autocriticism. O altă abordare terapeutică este și Terapia Acceptării și Angajamentului și reprezintă o altă tehnică clinică care se focalizează pe promovarea flexibilității psihologice și autocompasiunii prin șase procese centrale incluzând difuzie, acceptare, atenție la momentul prezent, autoconștientizare, valori și angajament (Hayes et al. 2011, cit. în Neff, K.D., Knox, M.C., 2017).
Autocompasiunea pare a fi o aptitudine ce poate fi dobândită prin antrenament, având un potențial imens pentru a ajuta oamenii să prospere. Autocompasiunea este un instrument neprețuit care leagă suferința de un simț al blândeții, al prezenței conectate, care face ca problemele noastre să fie mai ușor de suportat (Neff, K.D., Knox, M.C., 2017).
Bibliografie
- Neff, K.D. (2003). Development and validation of a scale to measure self-compassion. Self and Identity, 2, 223-250.
- Neff, K.D., Dahm, K.A. (2010). Self-Compassion: What it is, what it does, and how it relates to mindfulness în M. Robinson, B. Meier & B. Ostafin (Eds.) Mindfulness and Self-Regulation. New York: Springer
- Neff, K.D., Knox, M.C. (2017). Self-Compassion. V. Zeigler-Hill, T.K. Shackelford (eds.), Encyclopedia of Personality and Individual Differences Springer International Publishing AG.
- Szentagotai-Tătar, A., David, D. (2017). Tratat de psihologie pozitivă. București: Polirom.
- Funaru, M. (2021). ”Aleg iubirea de sine!” Studii de caz abordate din perspectiva psihoterapiei integrative, Lucrare de dizertație pentru absolvirea studiilor de formare profesională de lungă durată de psihoterapie din cadrul Asociației Romane de Psihoterapie Integrativă
